Nu-mi da pace o intrebare pe care adultii o pun mereu
copiilor cand acestia sunt mult prea mici pentru raspunsurile pe care le dau:
“ce vrei sa te faci cand vei fi mare”?
De ce unii stiu de mici ce vor sa se faca cand vor fi mari,
de ce unii vor sa fie doctori? avocati? si cat de reala este imaginea lor
despre meseria la care viseaza? N-am stiut ce vreau sa fiu cand voi fi mare si
meseria pe care am ajuns sa o practic este de fapt o consecinta a unor alegeri
care nici macar nu-mi apartin. Nu sunt fericita cand se termina luna si se
trimit declaratiile, nu am un sentiment de implinire si nici nu cred ca fac pe
cineva fericit ca mi-am facut treaba bine si m-am incadrat in termene. Am uitat
sa spun, sunt contabil!
De ce nu fac altceva? Pentru ca nu m-am gandit niciodata ce
vreau sa ma fac si uite m-am facut déjà mare, chiar foarte mare. Stereotipurile
de genul “niciodata nu este prea tarziu” nu-mi par credibile, mai ales dupa o
anumita varsta. Ma gandesc de multe ori ca vreau sa fac altceva, ceva
important, care sa conteze dar nu pot sa ma abat de la drumul meu de acum si
nici nu am un vis nerealizat cum ca as fi vrut sa ma fac altceva. Si nici nu
stiu care este ceva-ul ala care chiar conteaza.